Wushu este denumirea generală dată artelor marţiale chinezeşti, din care fac parte celebrele standarde competiţionale Changquan şi Nanquan.            Wushu e tradus pe romānă ca "Arta războiului". Această ramură a artelor marţiale cuprinde o multitudine de şcoli şi stiluri de arte marţiale, acestea fiind īn număr de peste 400, ale caror tehnici se bazează pe īnvăţăturile Taoismului şi ale călugărilor budişti de la Shaolin. Aceste şcoli se īmpart īn două mari concepţii de “luptă”, metoda “internă”, care pune accent pe energia internă şi metoda “externă” care se bazează mai mult pe folosirea forţei şi pe mişcările rapide.

           Artele martiale Wushu, sunt mostenirea culturala a poporului chinez, imbogatite in timp prin contributia fiecarei noi generatii.
Artele martiale au cunoscut un progres continuu in cursul a mii de ani de razboaie si conflicte umane. Anticii chinezi au studiat, au experimentat, au creat si perfectionat numeroase tehnici, care au avut ca rezultat divizarea Wushu-ului intr-o multitudine de scoli si stiluri, fiecare avandu-si propriile caracteristici si propria structura. Oricat de diferite ar fi aceste scoli, toate au aceeasi caracteristica - sunt putemice si eficiente. In zilele noastre, tehnicile chinezesti de Kung Fu sunt din ce in ce mai cautate de catre occidentali, nu numai pentru eficienta lor in lupta, ci si pentru efectele binefacatoare asupra sanatatii practicantului. Acest randuri destinat incepatorilor, dar si celor care au deja o baza in aceste practici, trateaza Arta Pumnului (Quan Shu) din artele martiale chinezesti, deci numai metodele de exersare cu mainile goale.

           Aceasta ramura din Wushu reprezinta arta de lupta in care se folosesc o serie de miscari ofensive si defensive, cu mainile sau picioarele, fara a folosi nici o arma. Datorita bogatului "repertoriu" pe care il contine, boxul chinezesc nu seamana deloc cu boxul occidental. In aceasta disciplina intalnim doua scoli principale, Shaolin si Wudang si alte numeroase scoli secundare, care isi au originile tot in primele doua. Shaolin este numele manastirii din provincia Henan, unde faimosul calugar buddhist Bodhidharma a dezvoltat primele 18 exercitii pentru fortificarea constitutiei fizice. Acest lucru s-a intamplat in secolul al VI-lea e.n. De atunci, aceste exercitii de intarire au fost dezvoltate foarte mult si perfectionate de calugari, care, la randul lor, le-au predat credinciosilor. In felul acesta Kung Fu-ul a luat nastere si a inceput sa se dezvolte. Intr-un timp marcat de razboaie intre triburi nomade, Kung Fu-ul a devenit indispensabil in apararea impotriva atacurilor, fiind rafinat foarte mult si devenind un sistem cu scopuri militare- martiale.

          Desi buddhismul era cunoscut in China inca din secolul I i.e.n., el a inceput sa-si mareasca influenta abia in secolul al VI-lea e.n. cand a inceput sa rivalizeze cu doctrinele filozofice si religioase ale daoisrnului.
Principiile buddhismului sunt inlaturarea suferintei si imbunatatirea conditiei tuturor fiintelor vii. Din aceasta cauza, era normal ca buddhistii sa fie interesati de sanatare si de cresterea numarului adeptilor lor. Pentru aceasta au propagat cunostintele medicale, au tradus numeroase lucrari indiene, multe valori culturale ale Indiei fiind transplantate pe teritoriul Chinei. Astfcl, artele martiale si medicina au devenit doua surori gemene. Nu e de mirare faptul ca Kung Fu-ul este intarit de valoarea sa terapeutica, fiind o imbinare intre Wushu si Qi Gong (exercitii de respiratie), o bransa importanta a medicinei traditionale chinezesti. Teoria maestrului daoist Ge Hong (284-364) - "abilitatea corporala combinata cu controlul respiratiei" - este cunoscuta de catre toti practicantii de arte martiale din zilele noastre. Sistemul de examene pentru admiterea la Curtea Imperiala, introdus in timpul dinastiei Tang (618-907), a dat un nou impuls dezvoltarii artelor martiale. Pentru a primi un grad, soldatii si ofiterii trebuiau sa treaca unele probe din acest domeniu. Maestrilor eminenti in Wushu le erau decernate premii si titluri de onoare, cum ar fi "Luptatorul curajos", sau "Luptatorul abil".

         In timpul dinastiei Song (960-1279), si-au facut aparitia numeroase scoli de Wushu. In aceasta perioada, multi luptatori indemanatici executau tururi de forta pe strazi. Repertoriul lor cuprindea "spada contra scut", "lance contra scut" si alte stiluri dc lupta cu armele. Dupa o veche cronica a vechii capitale Kaifeng, aceste spectacole de strada "atrageau o multime de oameni in tot timpul anului".
In timpul dinastiei Ming (1368-1644), Wushu-ul a capatat o prosperitate fara egal. Qi Jiguang, un general remarcabil, a redactat o lucrare care descrie 16 stiluri diferite de exercitii cu mainile goale si 40 de exercitii cu lancea si bastonul, fiecare exercitiu fiind explicat in detaliu si insotit de ilustratii. Pe langa aceasta a mai dezvoltat un sistem de teorii si metode de antrenament, aducandu-si astfel o imensa contributie in aceasta arta. In secolul al XII-lea, generalul Yue Fei, impreuna cu calugarul Qiao Yuan, au elaborat un sistem de 173 de serii de miscari, oarecum asemanatoare cu Karate-ul japonez. In timpul dinastiei Qing (1644-1911), impotriva ordinelor imperiale care interziceau oamenilor de rand sa practice Wushu, au aparut una dupa alta grupari si societati secrete care propagau aceasta arta. Tot atunci s-au nascut scolile Taiji si Ba Gua (Opt Trigrame).